Darwinismul înglobat în materia vie a mitocondriilor s-a dezlănţuit prea repede în urma primului stimul. Soţiile primarilor au fost şi ele de acord cu teoria lui Darwin atunci când s-au întâlnit prima oară la o masă rotundă organizată de prefect. Au mâncat de toate, au băut vin de la Popina iar câteva se şi “luaseră”. Una dintre ele chiar a cerut la un moment dat un stripper pentru că, spunea ea, bărbatul ei, primarul “nu mai face faţă”. Senzaţia pe care ţi-o dă uneori gândirea darwinistă te determină să te întrebi de ce oare Pavlov s-a mai chinuit atâta cu acel câine nenorocit. Ce a vrut să arate? Că are reflexe. Ei şi, ce-i cu asta? Mă mir că profesorii de biologie mai amintesc la orele lor despre Darwin. Nu ar trebui pentru că e depăşit. Totuşi trebuie să-i acordăm cuvenita onoare de a fi descoperit mitocondriile. Secţiunea a doua a tratatului său aminteşte în treacăt că acele colonii de furnici se comportă atipic la difertite tipuri de stimuli. Acest aspect a fost dezvoltat de grupul de cercetători de la Royal Society of Science. Nu e nevoie să intrăm aici în detalii. E suficient să subliniem că verificările ulterioare au scos la iveală numeroase incongruenţe între rezultatele diferitelor cercetări efecutate pe broaşte. Aceste studii au avut consecinţe foarte importante în domeniul psihologiei animalelor. Deasemenea vorbitorii de limbă germană au profitat şi ei de pe urma lor. Domeniul ştiinţei experimentale s-a dilatat în concordanţă cu dilataţia pupilei lui Darwin şi a reflexelor descoperite de Pavlov. Un merit important îi revine şi amantei lui Darwin care din când în când îl vizita şi pe Pavlov. Sunt uneori unele substraturi în descoperirile ştiinţei care niciodată nu vor putea fi găsite în tratatele ştiinţifice. Această femeie, al cărei nume nu a fost aflat de cei care au analizat viaţa celor doi, a fost de fapt cea care le pregătea micul dejun şi cu care serveau cafeaua. În această perioadă de timp ea dădea sugestii. Punea nişte întrebări prosteşti, pe care, atât Darwin cât şi Pavlov le trata ca atare, dar care, în timpul cercetărilor veneau obsesiv în mintea lor şi descopereau că tocmai de răspunsurile la acele întrebări aveau nevoie. Asta e istoria ştiinţei. Puţini o ştiu. Ar trebui reevaluată influenţa femeilor în domeniul ştiinţei.
finalul prefect ar fi fost că ar trebui reevaluată influenţa femeilor uşoare în evoluţia ştiinţei… “imposibila uşurătate a fiinţei” ar fi titlul şi astfel ai rescrie romanul lui Kundera 🙂